Am să mă rezum la anumite aspecte legate de aceste experienţe. Mai exact, voi sări peste aspectele energetice sau legate de stări bioenergetice, de lumină. Evident sunt convinsă că toţi dintre noi percepem mai mult sau mai puţin acea energie vindecătoare dumnezeiască, acea Graţie a lui Dumnezeu ce se revarsă asupra noastră. Deci aş dori să fac o scurtă sinteză a revelaţiilor spirituale care mi-au apărut cu ocazia acestor evenimente excepţionale.

Prima experienţă din 2015 a fost într-un fel cea mai interesantă. Fac o paranteză pentru cei care nu au fost. Activitatea s-a prelungit foarte mult, oamenii veniseră îmbrăcaţi subţire şi până seara când a avut loc evenimentul li s-a făcut frig, era foarte greu din anumite puncte de vedere, fizic vorbind. Iar în acel context Dumnezeu a fost foarte bun cu mine, în sensul că prin intermediul unei fiinţe care nu mă cunoştea şi care era dincolo de gard m-a ajutat să îmi aducă haine din maşină. Era o persoană care nu ştiu ce făcea lângă gard. Noi toţi stăteam pe lângă gard sperând să vedem pe cineva cunoscut ca să ne ajute, să ne dea haine. Acea persoană care nu mă cunoştea m-a văzut tristă acolo şi aşteptând nu ştiu ce şi s-a oferit să mă ajute. I-am dat cheia de la maşină şi mi-a adus o mulţime de haine şi spre deosebire de prietenii cu care am discutat apoi şi care au povestit cât de greu le-a fost, câtă karmă au ars, ce dificil a fost pentru ei să reziste până la sfârşit, eu m-am simţit o privilegiată fiindcă am fost foarte bine îmbrăcată, am şi dat din hainele mele şi experienţa în sine a fost copleşitoare, de comuniune cu Dumnezeu.

Era ca şi cum m-aș fi întors în braţele primitoare ale unei Mame Divine, ale unui Tată Ceresc care mă răsfaţă efectiv şi mă primeşte la sânul Lui într-un mod care îmi amintesc că a declanşat o stare cathartică în care am plâns aproape tot timpul de fericire, de bucurie şi per ansamblu a fost sublim şi am resimţit ce înseamnă să fii în comuniune cu Dumnezeu pentru o perioadă lungă de timp – cât a durat meditaţia şi după aceea.

În anul următor, în 2016, mă pregătisem. Acum ştiam ce urmează, sau în ghilimele „ştiam”, şi mă pregăteam ca pentru o întâlnire foarte importantă în care voi fi din nou în braţele şi la sânul Tatălui Ceresc. Cu acea ocazie însă am perceput chiar mai mult decât atât, în sensul că L-am întrebat interior care este boala de care sufăr eu cel mai tare. Nu am o boală efectiv. Nu sufeream de afecţiuni pe care să le simt. Veneam aşa cum mulţi dintre noi venim, ca să beneficiem de această energie sublimă şi Graţie dumnezeiască. Dar cumva interior am avut curiozitatea asta. Şi în starea aceea de comuniune cu Dumnezeu Tatăl am primit un răspuns foarte semnificativ pentru mine, în sensul că răspunsul lui a fost „Prostia. Boala de care suferi cel mai tare este ignoranţa sau prostia.” Relativ şocant faţă de experienţa cu un an anterior în care m-a răsfăţat şi m-a iubit. Nu, nu m-am simţit ca şi cum m-ar fi certat. Mi-a răspuns la întrebare pur şi simplu. Şi destul de uimită am zis „Adică cum? Dă-mi detalii.” Nu vă imaginaţi că era un dialog ca şi cum ar vorbi doi oameni. Era ca şi cum  acea energie, graţie sublimă cobora asupra fiinţei mele şi în creierul meu lua forma acelui dialog. Şi răspunsul Său a fost că cea mai mare boală de care sufăr este ignorarea faptului că sunt una cu El. Faptul că uit şi ignor, cu excepţia acestor exemplificări excepţionale sau a unor stări cu totul speciale care survin destul de rar deocamdată pentru mine, ignor efectiv acest adevăr: că nu suntem separaţi, că nu trebuie să aştept neapărat Evenimentul ca să fiu una cu El şi că asta de fapt este cea mai grea boală de care suferim mulţi dintre noi.

Cu adevărat copleşitoare a fost și acea experienţă. Iar tot atunci, în 2016, am perceput că nu va fi foarte uşor de scăpat de această boală. Ca şi cum mi-ar fi zis „Ei, e o boală grea. Ai şi tu răbdare.” Şi am urmărit pe parcursul anului care a urmat să mă deschid foarte mult şi să înţeleg, să simt, să fiu în comuniune cu Dumnezeu şi să văd la ce ar mai trebui să mai lucrez. Evident lucrăm cu toţii, ne pregătim.

În 2017, anul trecut, nu mă mai gândeam la ceva anume. Eram foarte deschisă să primesc absolut orice ar fi venit din partea Tatălui Ceresc. Şi spre uluirea mea spre sfârşitul exemplificării de anul trecut am avut foarte, foarte clar percepţia faptului că am fost „vindecată” de o altă boală de care sufeream şi anume ataşamentul. Chiar fără să mă gândesc absolut deloc la cele două persoane de care în această viaţă mă simţeam cel mai ataşată, pur şi simplu mi-au venit în minte şi am intuit că în acel moment Dumnezeu Tatăl făcea un miracol, realmente un miracol pentru fiinţa mea, la nivel psihic aş putea spune, în sensul că mă vindeca de ataşament. Mi-e foarte greu să explic în cuvinte, să descriu acest sentiment, dar am urmărit pe tot parcursul anului care a trecut să văd dacă doar mi s-a părut mie sau era real. Pentru că în mod clar am simţit ceva ca o greutate care se ridică de pe mine legat de acele ataşamente şi am sesizat cum aceasta era o alta dintre bolile care mă împiedică să mă unesc, să fiu una cu Dumnezeu tot timpul, aşa cum eu îmi exprimasem dorinţa să fiu. Şi atunci, anul trecut, a fost destul de clar că a iubi nu implică neapărat ataşament, chiar dacă este vorba de fiica mea sau de iubitul meu. Putem să îi iubim foarte mult şi să manifestăm iubire din toată inima şi cu toate acestea să nu simţim şi acea greutate specifică ataşamentului egotic. Așa că am urmărit să verific – chiar m-am vindecat? Acum nu ştiu în ce măsură. Nu îndrăznesc să zic mai mult, dar pot să recunosc că într-adevăr m-am vindecat într-o mare măsură şi am putut experimenta ce înseamnă iubirea lipsită de un ataşament, sau cel puţin de atașament excesiv. Iar la mine, în fiinţa mea aceasta s-a cristalizat în felul următor: dacă Dumnezeu ar veni acum şi mi-ar spune „Gata, lasă tot şi vino cu Mine şi fii una cu Mine”, aşa cum ne-am rugat cu toţii când spuneam „Tată Ceresc, aspir ca numai Ţie să îţi aparţin”, dacă ar veni şi ar spune „Gata, acum este momentul. Hai să fim una!” sesizasem că acele ataşamente m-ar fi tras înapoi. Aş fi zis „Aoleu, dar cum, pe el cui să-l las? Şi pe ea cui s-o las?” Şi atunci era necesară această „vindecare” a mea de acel ataşament.

Iar anul acesta, tot spre uluirea mea… Repet, cu siguranţă, toate experienţele subtile legate de  lumina alb-strălucitoare care ne pătrunde şi ne purifică, evident le-am simţit şi perceput şi eu, dar eram mult mai interesată de acest „dialog spiritual” cu Tatăl Ceresc în acest moment privilegiat în care simţeam „ca şi cum s-ar deschide cerurile” şi am contact direct, într-un fel în care mult mai greu aş putea să am acces într-un mod obişnuit.

Şi tot spre uluirea mea anul acesta mi s-a revelat ca „boală” intoleranţa. Faptul că, chiar într-un mod necesar aş spune, am fost lângă o persoană care m-a deranjat, m-a tras de mână, a fost nevoie chiar să-i spun în cuvinte, nu dau acum amănunte, dar era ceva care… Eu eram dornică să mă unesc, să mă contopesc în starea deja cunoscută cu Dumnezeu şi cumva mă simţeam împiedicată. Şi aveam tendinţa să fiu oarecum intolerantă. Şi am zis „Ia uite, îmi strică meditaţia”. Și eram neplăcut impresionată chiar de un anumit miros.

Se trezise în minte acea stare pe care de fapt am recunoscut-o ca fiind o anumită intoleranţă, pentru că spre finalul meditaţiei am înţeles că asta vroia Dumnezeu să îmi arate de fapt prin această exemplificare, fiindcă în minte mi-au venit cuvintele lui Iisus legate de „Iubeşte-l pe aproapele tău”. Acea fiinţă era în acel moment, vroiam sau nu, aproapele meu. Şi chiar aceasta a fost lecţia.

A trebuit să se termine şi etapele cu tăcerea şi cu recunoştinţa ca să realizez că pentru acest an aceasta a fost lecţia mea şi acesta este aspectul la care trebuie să urmăresc să lucrez pentru că mi s-a revelat că încă sufeream de acea boală.

Vă mulţumesc foarte mult. Îi mulţumesc Ghidului spiritual şi lui Dumnezeu Tatăl.

C.B., grupa 26, Bucureşti